Aventură și mister într-un circuit prin Libia

Ai crezut vreodată cu convingere că există destinații pe care nu le alegi, ci te aleg ele pe tine? Nici eu. Vacanțele mele sunt bine gândite și planificate în cel mai mic detaliu cu mult timp înainte. După aventura în Socotra, a urmat un circuit prin Libia la fel de spontan și insuficient documentat.

Visam de mult la o incursiune în Africa, dar aș minți să spun că Libia se afla pe o listă de dorințe mai lungă sau mai scurtă.

Aventură și mister într-un circuit prin Libia

Libia este a patra țară ca mărime din Africa, are ieșire la Marea Mediterană, dar mai mult de 90% din suprafață este acoperită de deșertul Sahara.

Până în anul 2011, momentul căderii regimului Ghaddafi, țara a fost complet închisă pentru turism. Între 2011 și 2015 a fost măcinată de un război civil cumplit ale cărui urme se văd și astăzi.

Țara este divizată între guvernul de la Tripoli, recunoscut internațional, guvernul de la Benghazi, recunoscut doar de câteva state arabe și zona de sud. Fiecare zonă este controlată de miliții, iar cea mai sigură pentru explorare este zona controlată de guvernul de la Tripoli.

După pandemia de Covid19, Libia a început timid să primească grupuri de turiști din toată lumea.

Infrastructura turistică răspunde în primul rând nevoilor localnicilor și oamenilor de afaceri, însă se vede că oamenii se străduiesc să învețe.

Formalitățile de intrare și de ieșire

Accesul turiștilor în Libia se face pe bază de viză valabilă 3 luni, cu drept de ședere 30 de zile și o singură călătorie dus-întors. Viza se obține pe baza unei invitații de la o agenție de turism din Libia sau de la un localnic.

Începând cu anul 2024, Libia a introdus sistemul e-visa, astfel că nu mai este necesară deplasarea la ambasadă.

Accesul este facil, fără amprentare, doar pe bază de pașaport valabil 6 luni de la încheierea călătoriei și viza imprimată.

Ca și în Socotra, formalitățile de ieșire sunt mai complicate decât cele de intrare. Bagajul de cală este scanat de două ori, iar cel de mână de vreo trei ori, plus controlul corporal.

Ziua 1 – La pas prin Tripoli

Am ajuns în Tripoli în jurul prânzului, în ultima zi de Ramadan, astfel că am avut aproape tot orașul doar pentru noi.

Am luat la pas orașul vechi, un amestec interesant de arhitectură neo-clasică, otomană și fascist-italiană. Am trecut pe sub Arcul lui Marcus Aurelius, am văzut vechile consulate italian și britanic, un vechi orfelinat care a funcționat și ca școală de meserii și bazarul care era închis în proporție de 90%.

Erau deschise doar magazinele de bijuterii din aur și argint și încă câteva cu artizanat local.

Într-o brutărie mică, al cărei parfum de pâine caldă inunda toată strada, am primit un baton cu coajă crocantă și miez pufos.

Am încheiat ziua cu o cafea, cea mai bună din Tripoli după spusele reprezentantului local, și o shisha (narghilea).

Ziua 2 – Situl Arheologic de la Sabratha

Prima zi de Eid Al-Fitr a fost o experiență inedită. Drumul de la Tripoli la Sabratha era înțesat de bărbați îmbrăcați în haine tradiționale, care ieșiseră să-și facă poze pe malul mării, în piețe, în fața hotelurilor, oriunde în aer liber.

La sosire în Shabrata, am fost întâmpinați chiar la scara autocarului cu lipii și miere de albine. Apoi, a urmat altă tratație dulce cu pricomigdale, baclava și covrigei cu unt.

Sabratha este unul dintre cele trei orașe romane care, alături de Oea (actualul Tripoli) și Leptis Magna, alcătuiau Tripolitania.

Orașul a fost fondat de fenicieni ca port comercial și a înflorit în perioada romană. Cutremurele, invaziile vandalilor și ciuma au dus la decăderea orașului.

Sabratha rămâne, totuși, unul din cele mai bine conservate orașe romane din nordul Africii. A fost introdus în patrimoniul UNESCO în anul 1982.

Ziua 3 – Complexul Arheologic Leptis Magna

La circa 130 km est de Tripoli se află cel mai bine conservat oraș roman din nordul Africii și, poate chiar din lume, datorită faptului că până în 1921 a fost îngropat în nisip și nu a fost expus intemperiilor.

Leptis Magna a fost fondat tot de fenicieni și tot ca port comercial la Marea Mediterană. A fost apoi cucerit pe rând de cartaginezi și de romani.

Perioada de glorie a orașului a fost sub conducerea împăratului Septimius Severus care s-a născut aici.

Deși nu există dovezi ale prezenței fizice ale acestuia în calitate de împărat la Leptis Magna, multe locuri îi cinstesc memoria.

Ziua 4 – Al- Haj Fortress

Cea de-a patra zi de circuit prin Libia a constat într-un drum de aproape 700 km prin Munții Jebel – Nafusa, de la Tripoli la Ghadames.

Cu cât ne depărtam de Tripoli, locul verdeții și al brizei era luat de întinderi sterpe, dune de nisip și aer fierbinte, uscat.

Ne-am oprit undeva la jumătatea drumului, la cel mai vechi grânar de pe drumul caravanelor trans-sahariene.

Al – Haj Fortress, cunoscut şi sub denumirea Qasr Kabaw sau Grânarul din Kabaw, este o construcție fortificată circulară edificată de populațiile berbere din Sahara în urmă cu circa 700 de ani.

În timpul invaziilor sau al catastrofelor naturale, cele mai importante lucruri erau hrana și apa.

Al – Haj Fortress este un veritabil depozit de cereale, fructe uscate și ulei de măsline, construit din lut și lemn de palmier. Inițial a avut 114 camere, după unele surse, atâtea câte versete are Coranul, după alte surse, numărul familiilor care închiriaseră camere de depozitare. Ulterior, grânarul a avut 119 camere, urmare împărţirii a 10 camere între mai mulţi moştenitori şi construirii unor pivniţe.

Sub grânar se află o cisternă în care locuitorii strângeau apa de ploaie.

A funcționat o perioadă și ca medresă, dar și ca fortificație împotriva invadatorilor.

Ziua 5 – Incursiune în orașul vechi Ghadames și plimbare pe dune la apus

Un circuit prin Libia fără o vizită la Ghadames ar fi interesant, dar incomplet. Supranumit „Perla Deșertului”, Ghadames este un oraș de oază, unul din cele mai vechi orașe pre-sahariene.

Orașul vechi a fost inclus în patrimoniul UNESCO în anul 1986 și este un centru reprezentativ al culturii berbere și tuarege.

Casele sunt construite din lut și trunchiuri de palmier, cu un sistem ingenios de ventilație naturală și cu o temperatură constantă la interior, atât pe timp de vară, cât și pe timp de iarnă.

Casele din Ghadames au acoperișurile interconectate, asigurând femeilor accesul liber în exterior, fără a se întâlni cu bărbații care circulau pe străzile principale. Singurele momente ale zilei când femeile puteau ieși pe străzile principale erau acelea când bărbații erau la câmp sau la rugăciune.

Casele din Ghadames au parter, etaj și acoperiș. Prima cameră și cea mai mare este camera de primire pentru musafiri și loc de luat masa.

În partea stângă, este camera soțului și, în general, camera în care se întâlnesc bărbații. În cultura berberă, femeile și bărbații stau în camere separate. În partea dreaptă, se află camera soției și are un triplu rol. Este cameră nupțială, camera în care se nasc copiii și camera în care soția primește condoleanțe la moartea soțului.

Legea berberă obligă văduva să nu iasă din casă timp de 4 luni și 10 zile, timp în care toată comunitatea are grijă să nu-i lipsească nimic.

Dacă în timpul celor 4 luni și 10 zile apare un semn de sarcină, copilul este al defunctului și beneficiază de toate drepturile unui copil legitim și vine la moștenire alături de mama și frații săi.

Dacă văduva nu este însărcinată, este liberă să iasă și chiar să se recăsătorească.

La etaj, se află camerele copiilor. Pe acoperiș, se află bucătăria, cămara și încă o cameră pentru prepararea cuș-cuș-ului, a tăițeilor și uscarea fructelor.

Amplasarea bucătăriei la etaj avea dublu rol. Odată, să faciliteze accesul liber al femeii la zonele exterioare. Apoi, în cazul unui incendiu, focul nu s-ar fi extins la întreaga casă.

Pe seară, am plecat într-o o plimbare pe dunele Saharei.

Până la marea întindere de nisip, am oprit într-un punct de belvedere de unde, dacă te încumeți să urci până sus, poți să vezi Algeria, Libia și Tunisia.

După apusul spectaculos, am fost invitați la o gustare cu pâine și sos de curmale. Dar nu orice fel de pâine, ci „Sand bread” sau „Pâinea deșertului” pe care localnicii au pregătit-o pe loc, în fața noastră. Este o pâine simplă, nedospită, presărată cu semințe și coaptă în jar pe nisipul încins de soare.

Eu am văzut-o ca pe o versiune a pâinii în țăst și mi s-a părut incredibil ca două popoare total diferite, aflate la distanță considerabilă și care este foarte puțin probabil să se fi întâlnit de-a lungul existenței să folosească aceleași metode de coacere a pâinii.

Ziua 6 – Grânarul din Nalut și petrecere de Eid Al- Fitr la Yfrin

După două nopți petrecute în inima deșertului, a venit timpul să ne întoarcem la Tripoli. Așa cum am spus, drumul este foarte lung și poate fi extrem de plictisitor, mai ales că pe circa 200 km nu vezi decât nisip. Nici țipenie de om, nici vreun tufiș decent pentru oarece urgențe.

Prima oprire a fost la grânarul din Nalut. Acesta este cel mai mare grânar de pe teritoriul Libiei.

Grânarul a fost construit în secolul al XI-lea şi a funcţionat până în anii ’60 când a fost abandonat. Din cele 600 de camere inițiale, astăzi se mai văd doar 400. În funcție de statutul social și de mărimea stocurilor de cereale, fructe, ulei de măsline, camerele de depozitare erau mai mari sau mai mici, la un etaj superior sau inferior.

Ușile depozitelor au o decupătură suficientă cât să poată trece o pisică să se ocupe de șoareci.

Am doua oprire a fost la Yfrin (Yafran), un oraș berber, strâns legat de cultura Amazigh. Numele orașului derivă din rădăcina berberă „afri”, asociată termenului de „peșteră” și care, se presupune că este originea etimologică a continentului Africa.

Sunt multe de spus despre de Yfrin, dar am să mă opresc la ceea ce m-a impresionat cel mai mult și anume oamenii locului.

Să călătorești într-o țară musulmană neturistică în timpul Ramadanului sau în zilele de sărbătoare imediat următoare nu este cel mai indicat. În timpul Ramadanului, până la răsăritul lunii, totul este închis. În zilele de Eid, este o aglomerație de nedescris.

Anul acesta, Eid Al-Fitr s-a serbat luni, marți și miercuri. Iar cum vineri și sâmbătă sunt zilele lor de weekend, joi s-a făcut punte și minivacanța a durat 6 zile.

La Yfrin, era plin de oameni îmbrăcați de sărbătoare, veniți la picnic.

Dacă până acum am tot primit dovezi ale ospitalității libienilor, la Yfrin, aceasta a atins apogeul.

Toată lumea ne zâmbea, toți voiau să facă poze cu noi și să ne servească cu prăjituri și cu bomboane. Nu au ocazia să vadă turiști străini în fiecare zi și se bucură din tot sufletul când îi întâlnesc.

Este de prisos să spun că în afară de „hello” și „welcome” nu știau altceva și nici eu nu cunosc limba amazigh.

Ziua 7 – Ceramica de Ghyrian și locuințele troglodite

Ultima zi de circuit prin Libia a fost dedicată meșteșugurilor locale.

Libia este o țară foarte bogată, după unele surse chiar cea mai bogată țară din lume datorită rezervelor uriașe de petrol și gaze naturale. Cu toate acestea, este dependentă de importurile de hrană întrucât agricultura se desfășoară pe mica suprafață de pe coasta Mării Mediterane.

Cel mai mare producător de ulei de măsline din Libia este districtul Gyrian. Uleiul este foarte gustos, nu este picant și are o aciditate de doar 0,2%.

De asemenea,  Ghiryan este cunoscut și pentru ceramica sa, veritabil simbol al identității berbere și un exemplu de reziliență culturală în fața modernizării rapide.

Lutul este modelat manual și ars în cuptoare construite local.
Majoritatea sunt obiecte de uz casnic: oale, farfurii, platouri, boluri, ulcioare, vase pentru flori cu forme rotunjite și glazuri simple.

Ghiryan este cunoscut pentru locuințele săpate în pământ, așa numitele „case troglodite”. Acestea nu sunt unicat, fiind întâlnite și în Algeria sau Tunisia. Ce le face speciale este stilul ingenios, adaptat la condițiile climatice dure ale deșertului libian.

Am luat prânzul într-o astfel de casă și, deși afară bătea spre 30 de grade, înăuntru era răcoare bine de tot și mi-a părut rău că n-am avut ceva cu mânecă lungă.

Primul circuit prin Libia al unui grup de români, din care mă bucur că am făcut parte, s-a încheiat parcă prea repede.

Am plecat la drum fără mari așteptări și am lăsat fiecare loc și fiecare moment să mă surprindă. Au fost și peripeții despre care promit să povestesc cât de curând și momente magice care m-au făcut să înțeleg că există locuri unde vii ca oaspete și pleci membru al unei familii.

Libia, cu oamenii ei minunați, este unul din acele locuri.

Tu te încumeți la un circuit prin Libia?

Spune-mi într-un comentariu și dacă vrei să știi ceva ce poate n-am spus, nu te sfii să mă întrebi aici sau pe Facebook. Iar pentru mai multe poze, te invit pe Instagram.