set geometrie
Păreri și gânduri

Cât de gratuit era învățământul în comunism?

De mulți ani, văd și aud nostalgici carene spun cât de esbulifantascomagic şi eminamente gratuit era învăţământul în comunism. Cât de frumosă era şcoala, cât de dedicate erau cadrele didactice şi cât respect de ambele părţi. Așa să fi fost, oare?

Cât de gratuit era învățământul în comunism?

Am intrat în clasa I în anul 1976 și am încheiat ciclul gimnazial în anul 1984. Examenul de bacalaureat l-am susținut în anul 1988. Pot să spun că sunt produsul acelor timpuri, fără pregătire preuniversitară în democrație.

În prima zi de școală, am primit Abecedarul și manualul de Aritmetică. Slavă Domnului, erau gratuite, noi și singurele manuale de care aveam nevoie.

Dar nu erau suficiente. Aveam nevoie de caiete, de stilou, de creioane obișnuie și colorate, de radieră, de penar, de pensule, de acuarele, de uniformă, pănglicuță, număr matricol, de ghiozdan și de echipament pentru orele de educație fizică. Astea nu erau nici gratuite și nici ieftine.

Au urmat apoi caietele dedicate pentru biologie, muzică, geografie și vocabularul. Blocurile de desen, blocurile de hârtie milimetrică, atlasele, globul pământesc, dicționarele, tocurile, penițele obișnuite și penițele Redis. Scărarul, rigla de calcul, tabelele de logaritmi, culegerile de exerciții și probleme, trusa de geometrie, șabloanele pentru scrisul tehnic și trusele Rotring.

Nu mai vorbesc de orele de lucru manual și de gospodărie. Etamină, pânză albă şi colorată, gherghef, ață de cusut, ață de brodat, ace, andrele, croșete, fire de tricotat și de croșetat, hârtie creponată, hârtie glasată, foarfece de hârtie, foarfece de croitorie. Apoi, făină, zahăr, ouă, lapte, ulei, fix în perioada când alimentele erau drastic raționalizate.

În clasă, era nevoie de cretă albă, cretă colorată, bureți pentru șters tabla, perdele și față de catedră, obligatoriu din catifea roșie și cu ciucuri. În fiecare an, altă față de catedră. Nici astea nu erau gratis, ci cumpărate, ghici, din ce bani? Ai ghicit, din fondul clasei.

manuale şcolare învăţământul în comunism
sursa foto: canva.com

Flori, mărțișoare, cadouri

În prima zi de școală, fiecare clasă era o florărie în miniatură, iar învățătoarea, apoi diriginta și profesoarele se prăbușeau sub cele 30 de buchete. De 1 Martie, ploua cu mărțișoare, iar de 8 Martie și la final de an școlar, se rupea filmul.

Comitetul de mămici stătătoare acasă, cu mult timp liber și mintea odihnită, stabilea că învățătoarea, apoi diriginta şi profesoarele trebuie cadorisite consistent cu bibelouri scumpe, cristaluri, porțelanuri fine și chiar căciuli, gulere sau haine de blană.

În caz că vreuna avea fată de măritat, intrau pe lista de „cadouri pentru tovarășa” lenjeriile de pat, plapuma de lână, serviciile de farfurii, de cafea și altele necesare în lada de zestre.

Părinții fără dare de mână puteau să nu participe și mulți refuzau să contribuie. Efectul imediat, copilul nu figura pe lista care însoțea cadoul și urma să fie chinuit precum Hristos și arătat cu degetul de toată clasa.

Pe lângă cadoul colectiv, erau cadourile individuale, deloc simbolice, oferite cu ostentație și însoțite obligatoriu de precizarea „din partea mea”.

E drept, n-am auzit vreo profesoară să pretindă un cadou. Dar la fel de adevărat este că nici n-am văzut să-l refuze, să protesteze că depășește cu mult valoarea unui simbol ori să spună clar de la începutul anului că nu primește cadouri.

Școala altfel era la fel

Și în comunism aveam parte cam o dată, de două ori pe trimestru, de activități extrașcolare. Mergeam la teatru, la film, la muzeu sau într-o excursie de o zi în împrejurimi. Îmi aduc aminte cu drag excursia în Munții Dobrogei, la mănăstirile Cocoșul și Celic Dere, la Monumentul de la Adamclisi, dar și de prima ieșire din țară pentru o zi în Bulgaria.

Să nu-și imagineze cineva că pentru toate astea plătea altcineva în afară de părinți. Furnizorii de servicii, în funcție de vârsta cadrelor didactice însoțitoare, erau BTT, dacă însoțitorii aveau până în 30 de ani și ONT. Deși întreprinderi de stat ca toate celelalte, acestea nu lucrau gratis și prețurile nu erau deloc mici. Intrau în preț autocarul, combustibilul, salariul șoferului și al ghidului și diurna.

Și aici se vedea diferența între părinții care dispuneau sau nu de bani și cei care, deși nu aveau prea mulți, făceau tot posibilul să investească în educația copiilor.

Am avut și colegi care n-au participat niciodată la astfel de activități, din lipsă de bani sau din lipsa de interes a părinților.

În aceeași măsură, erau și activități care nu presupuneau efort financiar. Mergeam pe jos sau cu transportul public, vizitam fabricile din oraș ori șantierul naval.

La fabrica de covoare am văzut prima oară cum se țes manual, nod cu nod, iar când ne-au lăsat și pe noi să ne jucăm cu firele de lână printre ițe, am fost în al nouălea cer.

set pictură
sursa foto: canva.com

Teme, note, examene, meditații

Cred că singura disciplină la care nu am avut teme pentru acasă a fost educația fizică. Dar când se apropia testarea, rupeam canapeaua cu rostogoliri înainte și înapoi și podeaua cu echere, stând în lumânare ori rostogoliri din grupat în depărtat și invers. La unele discipline aveam teme scrise și nu puține, la altele aveam proiecte (ierbar, insectar, machete, dispozitive electrice, hărți).

Primeam teme pentru vacanță la disciplinele din care urma să susținem concursurile de admitere în cele două trepte de liceu. Română și matematică în treapta I, iar în treapta a II-a, eu am avut la matematică și la fizică.

La română, aveam circa 100 de titluri de lecturi suplimentare, rezumate, fișe de lectură și fișe de personaje. Exerciții de gramatică și cuvinte de scris în vocabular.

La matematică, circa 100 de probleme și de exerciții din culegerile de Niță-Năstăsescu, Gheba și Țițeica. Prima se găsea mai ușor, dar nu era ieftină. Ultimele două erau rarități și le găseai la bibliotecă sau pe la neamuri.

Notele nu reflectau întotdeauna știința de carte a fiecăruia și contribuiau mai mult la gâdilarea orgoliilor. Era frumos în ultima zi de școală să ieși în careu, să te vadă toată lumea cu coronița pe frunte și să primești premiu două-trei cărți. Pe care, evident, le cumpărau tot părinții.

Învățământul în comunism era obligatoriu și parțial gratuit. Performanța nu era obligatorie și cu atât mai puțin gratuită. Notele din școală nu contau câtuși de puțin la admitere, dar nivelul tău de pregătire conta al dracului de mult într-o competiție la nivel național.

Și la vremea aceea, profesorii aveau normă de trecut proști, altfel nu luau gradul profesional ori erau luați în discuție și umpluți de jenă în ședințele de partid.

Așa ne-am trezit în clasa a V-a cu un coleg care știa să scrie doar cu litere mari de tipar, fără semne de punctuație sau cratimă, iar tabla înmulțirii, doar cu 2.

Cu mintea de atunci, îl vedeam ca pe un copil care nu învață. Nu era obraznic, nu deranja orele, nu chiulea, nu era violent, dar parcă se uita prin cei din jurul lui. Cu mintea de acum, cred că era un copil cu probleme nediagnosticate sau ignorate care a avut ghinionul să vină într-o clasă obișnuită.

Începând cu clasa a V-a, ghinioniști am fost noi cei care prindeam lecția din clasă deoarece că toți profesorii și-au făcut stindard din a-l ridica pe acest coleg la un nivel decent. N-au reușit, în schimb, ne-au adus pe noi ceilalți aproape de nivelul lui.

Cum noi aveam alte planuri, voiam să mergem la liceu și chiar mai departe, ce se făcea la clasă era insuficient. Și am apelat la meditații că tot era gratuit învățământul.

Învățământul în comunism, relația profesor – elev

Un alt mit care circulă este că în comunism, relația profesor – elev era bazată pe respect.

În cei 12 ani de școală, am întâlnit diverse tipologii de profesori și de elevi, iar principala relație dintre ei era bazată pe frică. Dacă nu te altoiau cu rigla la palmă, te făceau de rahat în fața clasei și chiar a întregii școli. Ăsta era profesorul zbir.

De partea cealaltă, erau profesorul cu scaun la cap, nu doar la fund, profesorul dedicat și profesorul care venea la școală că n-avea unde pleca de acasă.

Din categoria „profesori cu scaun la cap” mi-i aduc aminte pe profesorii de matematică și de fizică din liceu.

Profesorul de matematică a fost primul care ne-a învățat cum să învățăm. Pentru el nu existau copii care nu învață. Ci doar copii cu potențial, dar care nu știau cum să învețe. În fiecare oră ne provoca să descoperim două, trei sau mai multe metode de a rezolva un exercițiu sau o problemă.

A fost profesorul care ne-a interzis să memorăm formule și algoritmi și ne-a provocat să gândim și să deducem formule și algoritmi.

Profesorul de fizică a fost mai pragmatic și ne-a împărțit în două grupe. O grupă care dorea să continue la facultate unde examenul de admitere presupunea o probă de fizică și cealaltă grupă care nu avea astfel de aspirații.

Predarea se făcea la fel, examinarea se făcea diferit. Prima grupă avea și teme și examinare suplimentare.

În categoria profesorul dedicat includ toți profesorii de limba română și de istorie și pe profesoara de fizică și de chimie din gimnaziu.

Erau profesori care te făceau să vii cu drag la cursuri, când vorbeau, parcă vedeai fimul, iar prin aplicațiile practice, toate noțiunile abstracte căpătau sens.

De cei care veneau la serviciu „să fie”, nici nu merită să-mi aduc aminte.

Ce diferă acum față de atunci? Cred că nu foarte multe. Copii puturoși, părinți isterici, profesori ciubucari, copii silitori, părinți întregi la minte, profesori dedicați au fost și atunci, sunt și acum. Doar că acum toate sunt mult mai vizibile în spațiul public. Pe vremea aceea, ce nu știam nu exista. Și chiar dacă aflam, era mai bine să băgăm sub preș.

Tu ce amintiri ai despre învățământul din comunism?

4 Comments

  • Raluca Anghel

    Almona, citindu-tu articolul mi-am dat seama ca scoala pe care ai facut-o tu nu difera asa de mult de cea pe care am facut-o eu, din 1997 pana in 2009, cand am dat Bacul. Poate ca pentru mine a fost totuși mai usor, am fost la uman si am facut matematica, fizica si chimie doar pana in clasa a 10 si oricum n-am fost chinuiti prea tare. Si parintii mei faceau eforturi pentru toate materialele cerute la scoala, caiete suplimentare, culegeri, dictionare, fondul clasei etc. Din postura de parinte acum, pot sa spun ca suport cam aceleasi cheltuieli, cadouri pt dne, bani pt extra-activitati etc. Asa ca da…tot la fel de „gratuita” a ramas

    • Almona Calatoreste

      Chinuiți nu cred că am fost nici noi foarte tare. Într-a VIII-a, am tras tare la română și la matematică, într-a X-a la matematică și la fizică, iar pentru Bacalaureat, la română, matematică și fizică.
      Mai găseai câte un profesor care să nu-ți încheie media ca să-ți demonstreze că educația fizică și desenul sunt la fel de importante, chiar dacă nu sunt discipline de examen.

  • Fuzzy

    decadentismul din invatamantul din comunism poate fi subiect de nostalgie pentru cei care au trait acel strat socio-economic, dar cu siguranta nu pot fi cantaluite momentele de esbulifantascomagic.

    • Almona Calatoreste

      Așa mă gândeam și eu. Având în vedere că toată perioada pre-universitară am desfășurat-o în acele timpuri, nu văd diferențe de fond față de prezent. Doar de formă. Și multă formă fără fond.

Lasă un răspuns

Vrei să primești gratuit ebook-ul

„10 secrete pentru o călătorie perfectă” ?

Introdu adresa de mail!

Mulțumesc că te-ai abonat. Verifică e-mailul pentru a descărca fișierul. Uită-te și în SPAM, acolo unde intră de obicei notificările despre moștenirile din paradisurile fiscal.