De la „Ce caut eu aici?” la „Aș mai merge o dată”. Libia, cu bune și nebune

N-a fost pe listă. N-am visat la ea. N-am avut pin pe hartă sau vreun vision-board.
Nici nu știam că pot ajunge acolo până când, între două opțiuni previzibile, a răsărit a treia.

A fost  momentul acela care vine cu un semn invizibil și spune:
„Acum ori niciodată.”

Mi-am spus „dacă nu acum, atunci când?” Am plecat cu inima strânsă, fără planuri foarte clare, fără mari așteptări, doar cu o curiozitate sălbatică și un singur gând:
Să fiu în siguranță.

Poate tocmai de aceea, Libia m-a primit nu ca pe o turistă, ci ca pe o rătăcită care a ajuns unde trebuie.

Start în contratimp și oameni care rămân

Am ajuns în Tripoli după o noapte (prea) scurtă în Istanbul, obosită, dar cu simțurile nealterate. La Biroul de Imigrări un funcționar cu uniforma și ochii de culoarea Mediteranei mi-a ștampilat pașaportul și mi-a făcut semn să trec fără să mi-l restituie.

Mi s-a aprins un beculeț galben, dar n-am întrat în panică. Încă. După colț, m-a luat în primire un bărbat înalt, cu ten măsliniu, ușor grizonat, în haine civile. Mi-a spus să iau loc și să aștept. De data asta, beculețul s-a făcut stacojiu:

„Ce naiba caut eu aici, de ce mi-a oprit ăla pașaportul și cine, mama naibii, ești tu?”

N-am explodat, cum eram tentată, dar emanam confuzie și iritare prin toți porii. Aveam motivele mele. Deși făceam parte dintr-un grup, atâția ani de umblat singură prin lume m-au învățat să fiu tot timpul cu garda sus, mai ales în locuri cu reputație sensibilă.

Ce n-am știut atunci e că  reprezentantul agenției libiene de turism este obligat să te aștepte în aeroport, imediat după controlul pașapoartelor, nu la ieșire. Să colecteze pașapoartele și să se asigure că n-a scăpat vreunul fără ștampila cu data de intrare.

Omul își făcea doar datoria, iar eu am constatat încă o dată că dacă gafele ar fi sport olimpic, aș avea asigurat un loc pe podium.
A înțeles. N-a insistat. S-a făcut că nu bagă de seamă iritarea mea și mi-a câștigat zilnic încrederea cu gesturi simple, dar care nu se uită ușor.

Libia, cu bune și nebune, dar toate memorabile

Să ne înțelegem, n-am dormit în cort, n-am băut zeamă de migdale și nici nu m-am trezit cu vreo capră adulmecându-mi rucsacul.

Am dormit în Tripoli într-un hotel nou, de 4* stele, cu un roof-top de pe care vedeam marea și în care eram doar noi și personalul.

La marginea deșertului, am dormit într-un hotel de tip riad, cu coridoare înguste și pereți  groși plini de povești cu beduini.

M-am trezit în orașe moderne și în sate care păreau încremenite în timp.
Am pășit desculță în case troglodite și am mâncat gustări și sosuri ale căror nume nu pot să-l pronunț.

În lipsa altor tacâmuri, am mâncat carnea de cămilă cu mâna și orezul cu lingura, jos, pe podeaua de pământ, sprijinită pe perne, de pe un covor pe post de masă. Și mi-a plăcut.

Am aflat că humus înseamnă năut și se prepară în nenumărate feluri, nu doar sub formă de piure pe care îl găsești la LIDL.
Nu m-am supărat că primii au fost serviți bărbații, în ordinea vârstei, și abia la urmă eu.
Sunt obiceiurile lor și le respect. Iar ei au acceptat ca o femeie să stea cu ei la masă în aceeași cameră.

Am gustat „pâinea deșertului” frământată pe marginea dunelor și coaptă acolo, în nisipul încins de soare.

Am îmbrăcat straiele femeilor berbere și am simțit că mă învăluie nu o pânză colorată, ci secole de istorie.

Și am simțit, pentru prima dată, cum e să nu înțelegi nimic din ce spun cei de lângă tine, dar să știi că ești binevenit.

În zilele de Ramadan, m-am pitit prin toate cotloanele să pot fuma o țigară. M-am simțit ca în liceu și mă așteptam să apară de nicăieri profesoara de franceză, să mă scoată de ciuf.

Libienele nu fumează (sau cel puțin nu în public), iar de Ramadan, până răsare luna, nimeni nu mănâncă, nu bea nici apă și nici nu fumează.

De Eid al-Fitr, Libia mi-a zâmbit larg. Oamenii m-au copleșit cu dulciuri, ceaiuri și prăjituri făcute-n casă. Fără să mă cunoască.

Au văzut că sunt departe de casă și m-au primit cu uimire și cu bucurie.

Libia nu e pentru control freaks și asta îi dă tot farmecul

Dacă ai fantezii cu orare fixe, planuri respectate la secundă, semnal la telefon în orice moment și wi-fi în orice cafenea, poate ar fi bine să te reorientezi. Dar dacă ai un pic de nebunie, o sete de altfel și o deschidere spre neprevăzut, Libia o să te răsplătească din plin.

Aici, programul se scrie cu cerneală simpatică. Ghidul îți spune că „poate mâine”, dar asta poate să însemne și „niciodată”. Și fiecare zi vine cu o surpriză. Unele mai frumoase decât ți-ai imaginat. Altele… eh, le povestești cu haz după.

Sfaturi din inimă pentru cei care se încumetă

Alege o agenție din România sau măcar un tour-operator local de încredere. Nu merge de capul tău! Sau, cel puțin, nu încă.

Fă-ți o asigurare de călătorie cât mai complexă. S-ar putea ca în grupul tău să fie mai mulți medici decât ai găsi prin așezările de la marginea deșertului.

Ia-ți o eșarfă, o cremă cu SPF 50,  încălțăminte comodă și o minte deschisă. Vei avea nevoie de toate.

Fii flexibil:  nimic nu merge exact cum te aștepți. Și e perfect așa.

Fii răbdător: funcționarii, vânzătorii, internetul, traficul, check-in-ul în aeroport, totul se mișcă cu viteza melcului. Ești în vacanță, nu te stabilești acolo.

Respectă, dar nu te teme.  Libienii au regulile lor, dar și o ospitalitate care dezarmează.

Lasă-ți spațiu să simți. Nu trebuie să înțelegi totul. E ok să nu poți pune totul în cuvinte.

Ce-am găsit, ce mi-a rămas

Libia m-a dezarmat. Cu simplitatea ei. Cu oamenii ei.
Cu ruine care tac și cu ceai turnat de zeci de ori până când ajunge direct în suflet.

M-a învățat că nu toate destinațiile trebuie să fie visate din timp ca să fie memorabile.
Că spontaneitatea poate aduce revelații.
Că unele locuri ți se lipesc de suflet fără să întrebe.

Și da, am plecat de acolo cu mai mult nisip decât suveniruri.
Cu o busolă stricată, dar cu o direcție nouă către mine.

Final cu emoție sinceră

Libia nu e pentru oricine. Și tocmai de aceea e prețioasă.
Nu e ușoară, dar nici de speriat. E fragilă, dar și puternică. Te provoacă.
Dar dacă te lași dus, dacă îți lași ego-ul la poartă și pășești cu inima deschisă, îți oferă ceva ce nu poți cumpăra: sinceritate.

Azi, când mă gândesc la ea, n-am cum să nu zâmbesc.
Și spun cu tot sufletul:

De la „Ce caut eu aici?” la „Aș mai merge o dată.”

Da.
Chiar așa.

Post-scriptum sau dorul care rămâne

Acum, când scriu rândurile astea, mi-e dor.
De oamenii care nu știau exact cum să facă turism, dar o făceau cu suflet.

De mesele așteptate cu orele, deși eram singurii clienți și comanda fusese dată cu o zi înainte.

De improvizații adorabile, de zâmbete nesigure, de grija sinceră pusă într-un șervețel când ai vărsat cafeaua pe tine. Sau într-un: „Unde ți-ai rupt ochelarii de soare? Dă-mi-i să-i duc la reparat și, până atunci, poartă-i pe ai mei!”

Mi-e dor de felul lor de a spune „ești oaspete și te prețuim”, chiar dacă nu aveau manuale de bune practici.

Mi-e dor de Libia imperfectă, intensă, caldă.
Mi-e dor de mine, cea care am fost acolo.

Și da, aș mai merge o dată. Fără ezitare. Fără hartă. Doar cu sufletul deschis.