Supranumită „vara cea mică”, luna septembrie ne poate oferi o vacanță plăcută la mare, sub un soare blând.

Dacă nu depindeți de vacanțele școlare care, de cele mai multe ori încep efectiv la 1 iulie și se termină la 1 septembrie, sau aveți colegi  care nu pot pleca decât în această perioadă, sau orice alt motiv ați avea să nu plecați în iulie sau august, nu e rău să vă gândiți la o vacanță de vară în prima lună a toamnei.

Prima mea vacanță de septembrie a fost în 2006, în insula Corfu. Era primul an când agențiile de turim alegeau să organizeze excursii cu autocarul, alături de cele cu avionul care depășeau mult bugetul meu firav.

Am plecat din București în ziua de 3 septembrie, ora la 15.30, cu o întârziere de o oră,  și, a doua zi la ora 11.00 am ajuns la cazare după un drum de 20 de ore. Îmi aduc aminte că trecerea frontierei se făcea pe bază de pașaport, controlat temeinic și ștampilat atât la intrarea cât și la ieșirea din fiecare țară, iar timpul mediu de efectuare a tuturor operațiunilor era de o oră. Mai mult, dacă din motive necunoscute vameșii aveau suspiciuni cu privire la scopul deplasării sau la conținutul bagajelor, te mai trezeai cu cala deschisă și cu răscolirea valizelor. Niciodată nu s-a întâmplat să fie probleme reale, dar au fost câteva drumuri în care am pierdut timp prețios din cauza excesului de zel al unor funcționari.

Tot atunci, autostrada Salonic – Igoumenitsa care astăzi ne poartă prin vreo 47 de tuneluri era în diferite stadii de proiectare sau de lucru și accesul se făcea pe drumul național, cea mai grea porțiune, plină de serpetine amețitoare fiind de la Metsovo până aproape de Ioannina. Am ajuns la Metsovo dis de dimineață, încă nu se luminase și am oprit pentru ultimul popas înainte de urcarea pe ferry-boat.  Cu ochii cârpiți de somn, de la temperatura confortabilă din autocar am ieșit în aer liber unde nu erau  mai mult de 6 °C. Brrr…. Ne-am trezit instantaneu și nu știam cum să ajungem mai repede la taverna de care nu ne despărțeau mai mult 10 metri pentru că toată lumea venea pregătiră pentru plajă, nu pentru ski. Singura echipată corespunzător era însoțitoarea de grup, o fată tânără, timidă și dulce foc, mai ales când ne-a anunțat că urmează o porțiune de drum foarte dificilă, în care nu se poate opri sub nici o formă și că ne roagă să ne rezolvăm toate problemele la acest popas.

Răsăritul la care visam

Înăuntru, la căldură, ne așteptau plăcinte, sendvișuri, prăjituri și frigiderele cu apă, bere și sucuri (ce glumă bună). Cele mai vândute produse au fost ceaiul fierbinte și cafeaua. Jumătatea de oră de popas a trecut repede, iar nouă nu ne venea să ne ridicăm de pe lavițele de lemn acoperite de cuverturi populare și să ieșim în frig. Degeaba, Fetița timidă se transformase în Cerber și ne-a invitat la autocar unde ne-a chestionat pe fiecare în parte dacă suntem siguri că ne-am pregătit pentru drumul cel lung și serpentinos. Aproape de Ioannina se luminase deja bine și curând am ajuns la Igoumenitsa unde ne-am îmbarcat pe ferry-boat.

Prima impresie în momentul în care vasul se apropia de port a fost WOW. Fortăreața Veche în partea stângă etala crucea falnică, iar Noua Fortăreață, în partea dreaptă, cu drapelul alb-albastru fluturând, păreau să protejeze orașul de năvălitori, iar soarele blând ne-a făcut să uităm că vara se sfârșise oficial de câteva zile.

Cele două fortărețe care străjuiesc orașul

Drumul până în Benites unde urma să ne cazăm la Hotel Corfu Maris, a fost o încântare, cu leandri si luleaua-turcului pe partea dreaptă si cu marea în partea stângă. În zona aeroportului am oprit la semafor ca să treacă un avion care se pregătea de aterizare, iar în Perama aproape mi-a stat inima când am trecut pe lângă alt autocar.

După ce ne-am cazat și ne-am instalat în camera cu vedere la mare (acesta este singurul atu al hotelului, se află pe plajă și toate camerele au vedere la mare), am făcut o incursiune pe plajă pentru prima baie în mare. La prima vedere, care a fost și ultima,  horror. Pietre colțuroase, încât aveai senzația că pășești pe cuie. Am intrat în apă, la fel. Cu chiu cu vai am ieșit pe pontonul de piatră și drumul până la prosop parcă a durat o veșnicie. Șezlongurile, gratuite, erau inutilizabile: franjurate și slinoase.

Așa că am plecat repede și am prospectat piața pentru închirierea unei mașini. În centrul stațiunii erau câteva centre și ne-am oprit la Alpha car rental, singurul loc unde am găsit o mașină micuță, Opel Corsa, disponibilă imediat pentru șapte zile, la prețul de 210 euro, fără garanții. Ne-am îmbarcat imediat și am plecat să căutăm o plajă care să nu solicite abilități de fachir și pe care să ne revenim după șocul suferit.

Benitses – plaja de pe care am fugit

Cu harta pe care o primisem de la centrul de închirieri, am pornit spre Moraitika, cea mai apropiată stațiune cu plajă de nisip, dar n-a fost să fie pentru că primul drum a adus cu el și prima problemă. După o oprire scurtă la un supermarket, mașina n-a mai vrut să se urnească nici cu slujbe. L-am sunat imediat pe Georgios, cel de la care închiriasem mașina să ne scoată din impas. A venit relativ repede, a gâdilat-o un pic și ne-a spus să avem grijă că ambreiajul si cutia de viteze sunt cam nărăvașe, dar nu vom mai avea nici o problemă. Ne-a întrebat unde mergem și când a auzit ce căutăm ne-a spus scurt: „Țineți după mine!” Vorba astea aveam să o țin minte pentru că am mai auzit-o de nenumărate ori în vacanțele mele în Grecia.

Ne-a scos din stațiune în drumul principal, a virat dreapta spre Ano Messonghi, apoi la stânga pe drumul ce duce spre Lefkimmi și Kavos unde a oprit, ne-a spus să mergem drept înainte spre plaja Santa Barbara, apoi și-a văzut de drumul lui. După câteva minute bune de mers printre măslini și chiparoși, din când în când se zărea marea, dar plaja nu voia să se arate cu nici un chip. La un moment dat, am oprit la o tavernă și am întrebat unde este plaja și cum se ajunge. Ne-au spus că până la Santa Barbara mai e ceva de mers, dar că, imediat la dreapta, după tavernă se ajunge la altă plajă la fel de frumoasă. Deja simțeam că nu mai avem resursele necesare să orbecăim prin nowhere land, am virat la dreapta și, după vreo 500 de metri am avut senzația că am ajuns în Paradis.

În fața noastră se întindea o plajă lungă, extrem de lată, cu un nisip fin de culoarea lutului și cu o apă limpede și calmă, întinsă ca o clătită. Am simțit că eforturile noastre au fost răsplătite așa că am profitat din plin de nisipul cald și ne-am bălăcit până cînd soarele a căzut în apa care începuse sa facă valuri mici. Ne-am desprins cu greu de această oază liniște și de verdeață și ne-am întors în tulmultul, aglomerația și gălăgia din Benitses.

              Golful Marathias – un loc care ne-a cucerit                                                                        

După o noapte în care a fost aproape imposibil să ne odihnim pentru că pe șoseaua din fața hotelului parcă se dezlănțuise iadul (scutere care accelerau și scoteau un zgomot de parcă cineva trăgea cu mitraliera, tineri nordici beți criță continuau în stradă petrecerea din discotecă), am decis că trebuie să plecăm dimineața devreme și să ne întoarcem cât mai târziu seara și să nu petrecem prea mult timp în această „minunată” stațiune. După micul dejun ne-am luat „buburuza” și am plecat să explorăm insula pe cont propriu.

Primul obiectiv, Palatul Achillion, locul de refugiu al Împărătesei Sisi a Austriei când boala părea că a pus stăpânire pe trupu-i firav. La interior se vizita doar parterul unde, în patru camere sunt expuse mobilierul și obiectele personale ale familiei imperiale, iar la intrare se află o capelă micuță. Etajul era închis și ni s-a spus că acolo funcționează un cazinou. Punctul forte, în opinia mea, sunt grădinile în care am petrecut cel puțin patru ore admirând ficușii enormi, chiparoșii, florile multicolore și statuile. Figura centrală a grădinilor este eroul homerian Achile, care a împrumutat chipul prințului Rudolf, împărăteasa sperând că, în acest fel, fiul său va prelua ceva din măreția războinicului grec. Un alt motiv pentru care iubesc acest loc este priveliștea care îți taie respirația. Cât vezi cu ochii numai verdele chiparoșilor care coboară în albastrul mării și se prelungește la orizont pe continent.

Ne-am continuat drumul spre Pantokrator, cel mai înalt vârf al insulei, și, bineînțeles, am ratat indicatorul care ne ducea pe un drum mai prietenos și mai puțin șerpuit, dar ne-a scos în cale o benzinărie unde am oprit să alimentăm și să cerem indicații. Salvarea ne-a venit de la niște adolescenți pe scuter care, în loc să stea să ne explice și să ne arate pe hartă, au spus scurt: țineți după noi! Parcă mai auzisem chestia asta. Din loc în loc se mai opreau și ne așteptau să venim și noi cu buburuza care gâfâia și dădea semne că începe să scoată fum. Am ajuns în timpul siestei, la mănăstirea cu un singur călugăr și acela român. Până am vizitat biserica și am admirat priveliștea de la înălțime, a venit și călugărul cu care am vorbit preț de vreo oră.

 În drum spre Pantokrator

Ne-a povestit cum stă singur acolo și cum preotul vine pentru slujbă numai la marile sărbători, ne-a arătat în vale satul părăsit Palia Perithia pe care localnicii se străduiesc să-l restaureze și să-l repopuleze cu ajutor de la Uniunea Europeană. Ne spunea că, în zilele senine, de jur împrejur se vede coasta Albaniei și a Italiei, dar noi am prins o zi cu negură și doar am întrezărit țărmul albanez.

Seara ne-a prins la Sidari, pe celebrul Canal d’Amour. După ce am parcat mașina în parcarea publică, am mers să vedem de aproape canalul, l-am fotografiat din toate unghiurile și am zis să profităm și de o bălăceală scurtă. Și scurtă a fost pentru că plajă și apă mai mizerabile ca acolo n-am văzut nicăieri. Mucuri de țigară, vegetație în putrefacție, tot felul de resturi puseseră stăpânire pe nisip și pe marea care avea o culoare galben-pământie. Apa mică pe o distanță atât de lungă încât ne era teamă să nu ne ne ia la rost grănicerii italieni, clocită și tulbure parcă nu era din aceeași mare în care ne desfătasem cu o zi înainte.

Ziua următoare a fost poate cea mai plină din toată vacanța. Dimineață ne-am îmbarcat pe micul vas Eros cu destinația Sivota. Excursia era și în oferta agenției cu care plecasem, la prețul de 30 de euro de persoană, cu îmbarcare din Corfu Town. Am preferat un vas mai mic care pleca din portul stațiunii Benitses și la un preț de 18 euro de persoană cu prânz inclus.

Echipajul a fost căpitanul și fiul său pe post de secund când vasul era pus pe pilot automat, iar pasagerii, 5 români, 2 italieni și 8 englezi. Căpitanul ne-a împărțit repede în două grupuri, de limbă engleză și italiană și ne-a descris pe hartă traseul.

Prima oprire a fost în Laguna albastră, nu aceea în care a filmat Brooke Shields, ci o plajă inaccesibilă terestru și în apele sale turcoaz ne-am bălăcit preț de jumătate de oră. Apa era adâncă, dar atât de clară încât aveai sentimentul că dacă sari din barcă ai toate șansele să te rănești.

Am acostat destul de aproape de țărm și am putut ajunge înot până pe plaja cu pietriș.

 Laguna albastră și orașul Sivota, o perlă a Epirului

Ne-am continuat drumul pe mare admirând grotele săpate în stâncile de pe țărm și am poposit în Sivota. Ne-am pierdut pe străduțele înguste pavate cu marmură, am conlindat magazinele, am văzut pentru prima oară rodii și, cu toate că pe vas ne aștepta prânzul, n-am rezistat să nu gustăm întâi desertul sub forma unei înghețate pe are am savurat-o la una din multele tersase din port.

Pranzul alcătuit din souvlaki (frigărui de porc) fragede grație marinatei în care stătuseră toată noaptea, salată grecească, salată de cartofi, tzatziki, a fost stropit din belșug cu vin retsina și ouzo. Ultima bălăceală a avut loc la o fostă exploatare de sare din care n-a mai rămas decât o insuliță cu o clădire în care funcționase cândva administrația salinei.

Seara a fost dedicată unei petreceri grecești, la taverna Glaros. La intrare ne așteptau tineri în costume tradiționale, care diferă foarte mult de costumele din alte  zone ale Greciei, care ne-au servit cu ouzo și lichior de koum-kouat. După cina tradițională cu tzatziki, măsline, brânză feta, salată grecească, icre, dovlecei pane și multe altele, plus nelipsitul vin retsina care a curs din belșug, a început distracția.

Dansatorii au prezentat dansul tradițional al insulei Corfu, rougas, dar și dansuri pan-elene, kalamatianos, hasapiko, sirtaki și zeibekiko. A urmat apoi o prezentare deliată a costumului popular pe care îl poartă fetele necăsătorite și băieții, prezentare care a fost tradusă în limbile pe care le vorbeau turiștii prezenți în sală: engleză, maghiară, sârbă, cehă, română și o limba nordica.  Când a venit rândul nostru să dansăm a fost o adevărată nebunie, dar parcă mai conta că nu știe nimeni pașii și degeaba îi spuneai celui de lângă tine că te-a călcat pe picior că oricum nu înțelegea?

Seară corfiotă la Taverna Glaros

Nu știu când a trecut vremea, dar știu că a fost una dintre cele mi frumoase seri gecești la care am participat și că am plecat exact când distracția era în toi, adică la miezul nopții.

Până la sfârșitul vacanței am reușit să facem și o croazieră în insulele Paxos și Antipaxos, o plimbare cu Submarinul Galben, să înotăm la Paleokastritsa și Glyfada și să vedem Corfu Town atât ziua cât și noaptea.

După această vacanță, pe care eu am considerat-o reușită și completă, mi-am făcut două promisiuni: niciodată nu voi mai alege cazare în partea de est și, dacă va mai fi vreodată insula Corfu, atunci va fi zona Marathias-Santa Barbara.